Blog Laura Ciuhu

Intr-adevar, au existat multe provocari la adresa Romaniei in timpul ultimilor douazeci si cinci de ani, dar adevarata provocare pentru tara noastra o reprezinta valorile europene; mai precis, tentativele societatii romanesti de aderare – nu la structurile politico-economice ale UE – la valorile cultivate in democratiile Vestice.
Aceasta incercare este parte a unei evolutii logice, avandu-si radacinile atat in recentul, dar si in mai departatul trecut al Romaniei; o privire in istoria culturii sale politice ar explica de ce, desi tara noastra obisnuia inainte de perioada comunista sa aiba valori democratice corespunzatoare institutiilor respective, a trebuit sa o ia de la zero dupa 1989, pentru a reconstrui o societate libera.
In opinia mea, tragedia erei comuniste a constat nu atat in pagubele materiale ci, mult mai grav, intr-o metamorfozare mentala care a afectat spiritualitatea acestei natii, sufletul sau; si aceasta catastrofala transformare a rezultat in urma unei strategii de actionare la doua niveluri ale personalitatii individuale: volitiv si atitudinal.
Mai intai, prin sistemul sau de comanda, comunismul a urmarit atrofierea creierelor: potrivit primului postulat al anatomiei enuntat de Hipocrate, organul neintrebuintat se atrofiaza. Astfel, dupa o perioada de peste cincizeci de ani, in timpul careia oamenii au fost obisnuiti sa actioneze doar la ordinele primite de la nivelurile superioare – fara a-si mai utiliza propriile creiere –, abilitatile lor mentale, in primul rand creativitatea si imaginatia, s-au diminuat treptat pana la disparitia completa; drept consecinta, spiritul lor de initiativa – motorul antreprenoriatului capitalist – era absent la momentul cand regulile jocului s-au schimbat. Ca dovada ca, si dupa atata timp, raportul bugetari/privati este impovarator, numarul bugetarilor fiind sufocant de mare. Ca sa nu mai amintim ca cei mai multi dintre asa-zisii mari oameni de afaceri romani s-au dovedit a fi, de fapt, niste afaceristi-tepari care – in combinatii cu diversi politicieni de aceeasi speta – au jefuit averea stransa cu sacrificii de generatiile parintilor si bunicilor nostri.
In al doilea rand, sistemul comunist a avut un impact devastator asupra valorilor morale ale oamenilor, cu consecinte negative asupra atitudinilor si mentalitatii lor; cu mentiunea ca mentalitatea nu poate fi reconstruita, reformata – precum economia, in cativa ani, cu niste credite si ceva investitii straine – ci, mai curand, necesita cateva generatii pentru a fi schimbata. Comunismul a produs o transformare ingrozitoare, lasand in urma lui niste fiinte asupra carora s-a experimentat un procedeu de tip fascist la nivelul spiritual al unei intregi natii: pervertirea sufletelor si intunecarea mintilor, aruncand societatea cu mult timp in urma pe scara evolutiei sociale; de aceea, capitalismul in Romania a inceput din faza lui primitiva.
Acesta a fost motivul pentru care, cu multi ani de zile in urma, am mentionat in discutiile cu unii antreprenori straini care doreau sa-si extinda afacerile in Romania necesitatea unor programe care sa se adreseze fetei nevazute, dar determinante, a societatii romanesti. Desigur, dominati de spiritul Occidental al antreprenoriatului, multi s-au focalizat asupra statutului economic, mult mai vizibil si palpabil; si totusi, eu am insistat pe partea mai putin materiala, dar mult mai profunda si chiar primordiala a oricarei societati: caracterul!… care se formeaza!... nu se re-formeaza! Intr-unul dintre discursurile sale in calitate de prim-ministru, marele Iorga clama un adevar la fel de valabil si astazi: tara aceasta nu duce lipsa de creiere, ci de caractere!?...
Un vizionar neo-comunist a prezis ca ne vor trebui 20 de ani pentru a depasi aceasta faza a tranzitiei, de rupere de trecutul nociv; dar, din pacate – desi multi s-au suparat la momentul respectiv – s-a dovedit a fi fost chiar indulgent. Daca cei care s-au suparat ar fi citit Biblia, ar fi vazut ca lui Moise i-au trebuit 40 de ani si un nou teritoriu pentru a-si salva poporul, timp si spatiu suficient sa dispara generatiile contaminate de spiritul nociv de care dorea sa-l scape.
Cel mai credibil argument pe care am putut sa-l aduc pentru a sustine necesitatea formarii  de caractere a fost ca lucrurile sunt doar o extensie a personalitatii umane. Nu conteaza cat de performante sunt tehnologiile si mijloacele economice, rezultatele lor poarta amprenta personalitatii individului care le manuieste; ele vor fi utilizate si dirijate prin vointa individului, a modului in care este el construit in interior, fie in sens pozitiv, progresist, fie intr-unul negativ, distructiv pentru societate.
Pe scurt, i-am indemnat pe toti cei interesati de viitorul acestei tari sa dezvolte cu prioritate programe care sa intareasca societatea civila si, in general, toate tipurile de educatie, in paralel cu cele care urmareau scopuri economico-financiare. Scopul ultim al unei astfel de strategii, le-am explicat celor in cauza, era sa pregateasca solul care va fi capabil sa absoarba semintele tinerei democratii.
In mod evident, cele doua niveluri ale personalitatii individuale afectate de traiul in comunism, combinate cu lipsa de practica democratica a Romaniei post-comuniste, au generat o prapastie intre societatea romaneasca si democratiile Vestice. De aceea, nu batalia pentru evolutia ei economica a fost principala provocare pentru Romania, ci – mai degraba – eforturile pentru re(constructia) de institutii corespunzatoare valorilor democratice; acceptarea Romaniei – atat in NATO, cat si in UE – era conditionata, printre altele, de adoptarea de catre Romania a standardelor Occidentale care sa-i faciliteze imbunatatirea practicilor sale democratice.
Cand am spus ca problemele economice nu erau principalul obstacol in calea integrarii Romaniei in UE m-am referit la faptul ca este nevoie de cativa ani plus ceva capital pentru a construi o economie functionala; dar pentru a schimba mentalitati si atitudini este necesar un efort de-a lungul a doua sau trei generatii. Si dovada in sprijinul argumentarii mele o constituie sfertul de veac in timpul caruia cei care au luptat sa aduca Romania inapoi in Europa se confrunta si in prezent cu apucaturile comuniste adanc inradacinate dupa o jumatate de secol de experiment socio-politic: chiar si dupa ce Romania a adoptat formal legislatia europeana multi romani au continuat sa o ignore si sa se comporte conform vechilor lor obiceiuri.
Aparent paradoxal, dar si in mod oarecum ironic, solutia la aceasta lupta cu timpul – in vederea indeplinirii asteptarilor partenerilor europeni – pare sa vina exact de la o foarte dureroasa problema de azi: exodul generatiei tinere si al profesionistilor inspre tarile vestice. Hemoragia de creiere care ingrijoreaza azi societatea romaneasca ar putea deveni, la un moment dat – cand cei plecati in afara vor fi interesati de ce se petrece in tara lor – o sursa proaspata de inspiratie si experienta democratica.
Astfel, un fenomen social care in prezent are un impact negativ asupra ritmului de dezvoltare a societatii romanesti se poate transforma intr-o resursa benefica pentru accelerarea procesului de integrare a Romaniei in structurile Euro-Atlantice; iar schimbarea mentalitatii si atitudinii oamenilor este o pre-conditie a celei mai mari provocari: consolidarea statului de drept.
Nu este o simpla coincidenta ca, dupa douazeci si cinci de ani de la asa-numita revolutie, UE inca nu este convinsa de progresele Romaniei in acest domeniu (vezi controversata procedura MCV, inca in vigoare); pentru ca simpla adoptare a legislatiei europene nu inseamna ca legea este si respectata si, cu atat mai putin, implementata. Insistenta politicienilor romani in a ignora legile este nu doar dezavuata de catre cetatenii acestei tari, dar comentata pe larg si blamata de politicienii si media din tarile partenere europene.
Cand ne referim la practica generala in societatea romaneasca trebuie sa admitem ca este vorba nu doar de o reminiscenta a (de)formarii comuniste, ci despre un mult mai complex fenomen istorico-cultural: este o mixtura intre dezvoltarea sociala recenta in istoria moderna a Romaniei si adancile sale radacini balcanice. Desigur, timpul si locul nu-mi permit sa dezvolt acest subiect, mult prea complex, dar impactul unei asemenea evolutii complicate se reflecta in relativitatea valorilor morale actuale. Si m-as limita la un cunoscut exemplu, familiar noua, intreprinzatorilor, deoarece ne afecteaza in mod direct: mentalitatea prezenta inca – si care socheaza managerii straini – ca lucrurile pot fi facute in mai mult decat un singur mod; sau – cum este ilustrata printr-o expresie populara – lasa, bai… ca merge si asa!?
De aceea am sustinut si voi sustine ca noi – generatiile de dupa ‘89 – avem nu doar datoria, dar si responsabilitatea de a face lucrurile diferit de felul in care au fost ele facute in trecut.
In aceasta idee ma folosesc de fiecare data de acest loc pentru a incuraja si indemna tinerii antreprenori sa se pregateasca si sa actioneze dupa valorile care i-au propulsat pe cei la care ne uitam cu admiratie acolo unde vrem si noi sa ajungem; pentru ca mai exista un intelept proverb romanesc: fiecare doarme dupa cum isi asterne.
Ca o concluzie, provocarile valorilor europene sunt multiple si reale, dar timpul de a le raspunde este inca inainte; cu o conditie: romanii sa inteleaga ca nu este un alt drum, ci doar unul singur.
Cand americanii doresc sa indice cuiva caracterul imperativ al unei anumite reguli, folosesc o expresie foarte populara, in special, in Sudul influentat de cultura Latino: No way, Jose!
In traducere libera, Nu este cale de-ntoarcere!
 
Articol publicat in Business Woman Magazine - iunie 2015.
Puteti citi articolul si pe businesswoman.ro.





Cu mare onoare si cu multa bucurie va anunt ca la Business Arena’s 2015 Most Admired Business Women Awards Gala am fost desemnata Cel mai Bun Antreprenor (Best Entrepreneur) al anului. Argumentatia juriului a fost urmatoarea: Pentru creativitate, abilitati organizationale si hotarare in dezvoltarea unei companii aflate in plina crestere, pe o piata competitiva” Este vorba, desigur, despre LARA Group.
Gala Business Arena este un eveniment prestigios, cu totul special, ajuns la cea de-a sapte editie, care in seara de 9 iunie a strans peste 200 de invitati la Hotelul Crowne Plaza, scopul fiind celebrarea realizarilor femeilor din Romania in domeniul afacerilor si al managementului. Alaturi de mine au urcat pe scena si au fost premiate pentru ambitie, creativitate, inovatie si aptitudini alte femei puternice din tara noastra.
Intr-adevar, in Europa si in lume inca exista inegalitate de gen, femeile inca sunt vazute ca fiind mai slabe si de multe ori sunt platite sub nivelul barbatilor pentru aceeasi munca si pentru aceleasi rezultate. Mai sunt multe de facut, insa astfel de actiuni precum cea organizata de Business Arena contribuie tocmai la asezarea lucrurilor intr-o ordine fireasca.
Doresc sa multumesc tuturor colaboratorilor din echipa mea pentru sprijin si intelegere. Altfel, de una singura, nu as fi reusit sa realizez ceea ce mi-am propus si nu as fi fost aleasa pentru a primi aceasta inalta distinctie. Practic, prin acest premiu prestigios, intreaga mea echipa a fost recompensata, recunoscandu-i-se efortul si rezultatele.

  •  

Dim lights




Miercuri, 27 Mai 2015 20:13

Uitarea, defect sau binecuvantare!?

Cel mai adesea, uitarea este motiv de repros si discutii aprinse, fie ca suntem blamati, fie ca-i acuzam, la randul nostru, pe altii.
Si asta pentru ca uitarea este asociata cu trasaturi de caracter dintre cele mai dezagreabile: neglijenta, nepasare, nerecunostinta etc. Si, intr-adevar, ea se afla la originea multor neplaceri cu efecte negative, chiar pagubitoare; iar uneori, cu efecte ireversibile, conducand la distrugerea unor relatii interumane care – in mod natural – ar fi trebuit si ar fi putut dura foarte mult. Iar faptul ca un fenomen psihologic cu o incidenta cotidiana nu se numara printre subiectele de reflectie in epoca moderna se datoreaza indreptarii, dirijarii (sau, mai degraba, manipularii) atentiei, clipa de clipa, inspre materialitatea vietii.
Dar chiar si asa, daca ne-am indeparta pentru o clipa de aceasta obisnuinta inoculata, i-am putea gasi uitarii un prim beneficiu, inegalabil, pentru fiinta umana. Ei bine, pornind chiar din acest plan material, as putea spune ca uitarea reprezinta un scut natural de protectie; ne-am putea chiar imagina ca joaca rolul unei sigurante care previne supraincalzirea si avarierea computerului din dotarea noastra naturala, creierul, iar pentru ilustrare vizuala a ceea ce ni s-ar putea intampla in lipsa unei astfel de protectii as lua o scena dintr-un film SF in care un computer suprasolicitat cu milioane de informatii se scurtcircuiteaza, luand foc.
Totusi, cand vorbesc despre o incarcare excesiva a creierului cu informatii, am in vedere impactul acestora asupra psihicului uman, cu accent pe informatiile declansatoare de emotii negative; si, din aceasta perspectiva, as putea spune ca uitarea ne-a fost data, prin intelepciunea Divina, tocmai pentru a salva relatiile interumane. Caci, dincolo de efectele sale imediate si palpabile, in plan material – cum ar fi cele resimtite la locul de munca sau in afaceri –, doresc sa aduc spre reflectie adevaratul scop pentru care am fost inzestrati cu uitare; nu intamplator am ales sa vorbesc despre ea, ci tocmai pentru ca o consider o tema la care ar trebui sa reflectam mai profund si nu doar in momentele dificile ale vietii.
De mai multi ani incoace – si tot mai des – aud reluandu-se cliseul iert, dar nu uit; si asta pentru ca multi si l-au insusit cu convingerea ca este nu doar crestinesc, dar si patruns de o adanca invatatura, plina de intelepciune.
Ei bine, cred ca-i voi dezamagi pe acesti norocosi descoperitori ai pietrei filozofale, spunandu-le ca nu este nici una, nici cealalta: aparent, prima parte (te iert) seamana cu una dintre pildele crestine. Numai ca invatatura crestina – in special, dupa unii dintre parintii ei recunoscuti, Thomas D’Acquino si Sf. Augustin – a aparut ca o nevoie a omului pentru sanatatea sufletului, la baza careia sta dragostea de semenii sai. In timp ce alaturarea celei de-a doua parti (dar nu uit) o anuleaza pe prima, caci a nu uita impiedica infaptuirea asa-zisei generozitati cu care incearca sa se amageasca in prima parte; ea este folosita, de fapt, pentru mascarea adevaratelor trairi interioare si a neputintei de a lasa momentul acela dezavuat sa se duca; ca sa nu mai vorbim ca denota chiar lipsa acelei umilinte pe care o incumba trairea cu adevarat a dimensiunii sufletesti caracteristica generozitatii crestinesti.
Mergand mai departe cu analiza, descoperim faptul ca, formuland o astfel de contradictie in termeni, te impotrivesti procesului natural, firesc al uitarii; iar aceasta semnaleaza o dorinta necrestineasca de a mentine in inima acel cui al memoriei negative, locul in care incolteste dorinta razbunarii. Mai mult chiar, prin preluarea unui astfel de cliseu, fara a medita asupra implicatiei emotionale, multi nu realizeaza raul imens pe care singuri si-l produc. Mentinerea in memorie a unor incarcaturi negative le viruseaza sufletul (precum virusul informatic care patrunde in memoria computerului, afectandu-i continutul).
Te iert, dar nu uit… este ca si cum am pretinde ca putem vindeca o rana pe care nu o lasam sa se inchida... Cum putem pretinde ca iertam o persoana care ne-a ranit, alimentand permanent rana cu amintirea amara a acelor momente!? Deci, nu doar ca – fara uitare – gestul generos al iertarii este ciuntit, dar iertarea in sine nu este posibila deoarece mentinerea in viata a momentelor negative este precum flacara de veghe de la care focul reizbucneste ori de cate ori primeste combustibil. In concluzie, a pretinde ca ierti fara a uita este nu doar o ipocrizie, ci si un nonsens.
In plus, ce nu inteleg cei care folosesc aceasta expresie este si faptul ca abordarea intr-o astfel de maniera a ranilor provocate de alte persoane – ca, de altfel, a oricarui esec in viata – se intoarce impotriva lor; pentru ca, ori de cate ori isi amintesc faptele respective, isi mai toarna o picatura de otrava in suflet. Iertarea declamata ar putea reprezenta un prim pas al indepartarii de rau, dar acel nu uit ii tine legati de trecut precum vasul legat de lantul ancorei infipta in adancul marii.
Imi vine in minte un studiu realizat intr-un domeniu nu doar vizibil, dar si cuantificabil, sportul. Acesta concluziona ca sportivii care nu uita infrangerile nu reusesc sa se incarce motivational suficient de consistent pentru a ajunge campioni. Cu alte cuvinte, ei nu-si pot ierta adversarii, dar nici propriile lor greseli (legate de acestia), devenind fixati intr-un trecut negativ care-i impiedica sa creada in sansa lor si sa ia decizii corecte privind viitorul lor; pentru ca indarjirea, indiferent de natura ei, blocheaza creierul. In plus, otrava rememorarii esecurilor nu doar ca distruge sufletul, dar ocupa si spatiul care ar trebui umplut cu ceva benefic pentru existenta noastra, cu un „combustibil” pozitiv necesar unui parcurs catre succes. De aceea cred ca este cazul sa-i avertizez pe cei dornici sa para intelepti si, mai ales, buni crestini, incercand sa impresioneze: nu doar iertati, dar mai ales uitati!... spre binele vostru si al celor din jurul vostru.
Desi traim intr-un univers nelimitat – si asta ne creeaza uneori falsul sentiment de vesnicie, care conduce la cel de suficienta (condamnat in Biblie sub numele de trufie) – fiinta umana, cu tot ce tine de ea, este limitata. Ce s-ar intampla daca uitarea nu ar mai elibera spatiul in care se acumuleaza trairile umane, in special cele care ne afecteaza intens emotional?!... Cat timp ar rezista sufletul bombardat incontinuu cu emotii – in special, cele negative – de catre o memorie ne-uitatoare, deci neiertatoare? Unde ar mai incapea noile informatii intr-o memorie din care lipseste comanda delete? Iar peste toate acestea, a ne turna cate o picatura de otrava in suflet la fiecare rememorare a ceea ce – in mod ipocrit – pretindem ca am fi iertat inseamna sa ne amaram singuri viata.
Si cum oare putem vedea in jurul nostru lumina bucuriilor, mai ales, a celor marunte, de fiecare zi, cand privim cu ochii incetosati de amintiri sumbre si frustrari care nu-si gasesc o supapa de refulare ? Viata-i o oglinda: daca te strambi la ea, iti intoarce imaginea chipului schimonosit.
Nu va spun fiti buni crestini… pentru ca acesta-i rolul altcuiva. Dar va pot sfatui: fiti buni cu voi insiva; acordati-va favoarea de a nu va impotrivi intelepciunii Divine care ne-a inzestrat cu uitare.
Sa multumim, deci, nu sa ne plangem de uitare: sa o folosim din plin si cu bucurie pentru ca, uitand, sa putem intr-adevar ierta, pe altii si pe noi insine… pentru a ne elibera sufletul de rele, facand loc celor bune… si ne vom putea bucura, cu adevarat, de viata.

Articol publicat in Business Woman Magazine - mai 2015.
Puteti citi articolul si pe businesswoman.ro.





Miercuri, 29 Aprilie 2015 10:42

Cui datoram succesul nostru?

Evident, intr-o prima reactie reflexa, de orgoliu, o astfel de intrebare ar primi un raspuns formulat la persoana intai; si, bineinteles, nimeni nu ne-ar nega meritele personale.
Si totusi, cine am fi noi fara cei din jurul nostru?... fara actiunile lor?... fara lucrurile create de ei? Ce am fi ajuns in afara mediului in care ne-am ridicat si continuam sa ne dezvoltam afacerea? In fine, mai precis, de unde ne-am extrage seva cu care ne hranim afacerea de al carei succes suntem atat de mandri, daca viata ne-ar arunca undeva in afara comunitatii?!
Povestile de succes s-au inmultit odata cu cresterea exponentiala a spiritului de intreprinzator, determinata, in special, de revolutia tehnologica in comunicatii. Purtati de acest val, multi dintre cei care decid sa se arunce in vartejul afacerilor viseaza la succes, transformandu-l in scopul lor suprem.
Dar intrebarea este: succesul reprezinta scopul sau doar mijlocul de realizare a mea, a intreprinzatorului? Si, o a doua, reprezinta el doar o realizare materiala sau, de asemenea, si o implinire sufleteasca, profund umana? Ba, chiar si o a treia si, poate, cea mai importanta: realizarea mea doar ca individ izolat (insemnand eu si cu ai mei) sau si ca fiinta sociala, conectata la cei din jur prin niste relatii interumane speciale generate de pozitia mea de femeie de afaceri?.
As putea spune ca raspunsul depinde de inaltimea de la care privim – sau de la care avem acces sa privim – aceste lucruri si care ofera, desigur, perspective diferite.
In urma cu cativa ani, dupa ce criza si-a relevat magnitudinea si impactul dezastruos, cativa dintre cei mai bogati oameni ai planetei au anuntat – desigur, cu tonul dat tot de America, de unde a si pornit criza – ca-si doneaza jumatate (unii, chiar cea mai mare parte) din colosalele lor averi in folosul comunitatii!?
Pentru zecile, sutele de mii si chiar milioanele de intreprinzatori mai mici – in special pentru cei la inceput de drum – care priveau la ei ca la niste eroi ai antreprenorialului si visau sa le calce pe urme, gestul parea unul rupt din SF. Dar nu, nu este nimic inventat doar de dragul popularitatii – cum se intampla pe la noi, in mod deosebit in randul politicienilor – ci doar o continuare fireasca a unei traditii vechi de cand Lumea Noua, in spiritul caracteristic antreprenorialului american; mai corect spus, al constiintei sociale cu care sunt impregnate marile averi americane. A fost, daca vreti, o incununare a culturii gesturilor filantropice care caracterizeaza oamenii de succes din acea parte a lumii, un raspuns de solidaritate, un raspuns special la o situatie cu totul speciala.
Analizand acest exemplu, gasim si raspunsurile la intrebarile cu care am deschis acest articol. Pentru ca gestul acesta este doar unul – poate cel mai vizibil – dar nu singurul si nici cel mai important din abordarea cotidiana a afacerilor pe care o vedem la ultimele generatii de intreprinzatori; iar mai recent, marile corporatii au institutionalizat aceasta constiinta a solidaritatii umane in ceea ce astazi se cunoaste drept CSR (Corporate Social Responsibility) si care se extinde pe zi ce trece in randul tuturor entitatilor economice, indiferent de marimea ori caracterul lor.
Pentru ca experienta antreprenoriala a generat acea intelepciune care ne spune ca, pana la urma, in afaceri – inainte de profit, si tocmai pentru ca sta la originea lui – este vorba despre RESPONSABILITATE; chiar daca se ajunge la o astfel de atitudine printr-o proiectie a interesului personal impins de la spate de catre spiritul de conservare vechi de cand Lumea Veche. Pentru ca succesul in afaceri, despre care am inceput sa ne punem intrebari in deschiderea acestui editorial, se datoreaza, intr-o perspectiva simplificata, dar nu simplista, unui set de 3 componente: 1. noi; 2. oamenii nostri; 3. mediul inconjurator. Si, in ciuda aparentei de sir strict crescator a secventei 1, 2, 3 (care pare o enumerare in functie de importanta), ordinea sta exact invers: 3, 2, 1, adica si 1 si 2 sunt produsul lui 3, respectiv si noi si ai nostri existam datorita si doar in interiorul unei anume comunitati.
Uitandu-ma la fervoarea cu care se incranceneaza unii sa se imbogateasca cu orice pret, mi-am amintit ca unul dintre promotorii CSR in America ii indemna pe antreprenori sa-si puna intrebarea: poti fi bogat intr-o lume saraca?. Si, poate, mai sugestiv pentru ce mi-am propus sa aduc in discutie azi este un proverb arab care spune: nu-ti omori camila inainte de a trece desertul.
Ei bine, dintr-o astfel de perspectiva pragmatica au privit lumea afacerilor cei care azi doneaza comunitatii o mare parte din ceea ce au acumulat; pentru mine – si, probabil, pentru cei mai multi dintre cei aflati in ascensiune – pare greu sa gandesti intr-un asemenea mod; dar ei, de la inaltimea realizarilor lor si privind in urma, si-au dat seama ca trebuie sa mai si intoarca ceva‘ catre locul din care s-au ridicat si, de altfel, fara de care nici nu ar fi fost in stare sa acumuleze astfel de averi.
Pledoaria mea se doreste un promotor al ideii ca nu trebuie sa asteptam sa devenim Bill Gates, Buffett ori Rockefeller pentru a face un gest maret. Este adevarat, gestul lor nu ar fi impresionat atat de mult daca ei nu ar fi avut astfel de averi; dar si mai adevarat este faptul ca nici nu ar fi facut astfel de averi daca nu sar fi comportat cu responsabilitate in comunitatile lor! Prin spiritul lor de intreprinzatori fruntasi ei au fost locomotiva, dar, daca nu si-ar fi atasat si vagoanele comunitatii incarcate cu prosperitate, nu ar fi constituit garnitura care strabate planeta de la descoperirea Lumii Noi, contaminand toate tarile nu doar cu gustul democratiei, dar si cu cel al antreprenorialului.
Acesta-i stilul american al CSR: in mod traditional, in Statele Unite el a fost definit mai mult in termeni de model filantropic. Exceptand obligatiile de a plati taxele, companiile nu au limite impuse de guvern asupra modului in care-si manageriaza resursele cu scopul de a face profit. Dupa care toti, aproape fara exceptie – atat cei care au in sange traditia americana, dar si mai nou sositi de pe alte meleaguri si cu alte mentalitati – doneaza o parte din profituri cauzelor caritabile. Este modalitatea prin care companiile capata gustul satisfactiei de a da; si, nu in ultimul rand, actioneaza conform intelepciunii biblice care conduce lumea de mii de ani: Daruind, vei Dobandi.
Modelul European de CSR este mult mai focalizat asupra operarii miezului afacerii intr-un spirit responsabil, completat cu investirea in comunitati pe baza unor ratiuni de afaceri solide; este influentat in mai mare masura de doctrina sociala a statului.
Diferite organizatii definesc in moduri diferite acest concept; totusi, exista un fond comun considerabil intre ele si, indiferent de abordare, cu totii sunt de acord ca este vorba despre cum reusesc companiile sa-si managerieze procesele organizationale pentru a produce un impact pozitiv in societate.
Una dintre cele mai reputate publicatii in lumea afacerilor, Making Good Business Sense – editata de World Business Council for Sustainable Development – definea CSR drept un angajament continuu al afacerii de a se comporta etic si de a contribui la dezvoltare economica, in timp ce imbunatateste calitatea vietii angajatilor si familiilor acestora si, la fel de bine, a comunitatii si a societatii in general.
Intrucat acest subiect este nu doar amplu, reprezentand un fenomen complex care necesita ceva spatiu, ci tine si de necesitatea impusa de realitatile mediului de afaceri din tara noastra, voi reveni cu cel putin un editorial dedicat in intregime conceptului de Corporate Social Responsibility si viitorul sau in Romania.
Pana atunci, insa, am vrut sa provoc la discutie si meditatie si – chiar daca la momentul acesta capitalismul primitiv lansat dupa ‘89 nu pare copt inca pentru a intra intr-o faza occidentala – sa extind orizontul spre care ar trebui sa ne indreptam privirile, daca vrem sa devenim femei de afa- ceri… si chiar de succes!
Si nu doar atat… sa traim si momentele unei impliniri in plan social si uman, material si sufletesc, odata cu succesul nostru in afaceri.

Articol publicat in Business Woman Magazine - aprilie 2015.
Puteti citi articolul si pe businesswoman.ro.





Pana la 60% din productivitatea companiilor este afectata de fluctuatia resurselor umane, care – la randul ei – este determinata (in proportie de peste 80%) de mediul neprietenos de munca.
Un studiu EURO-BAROMETRU din 2013 arata ca pe primele 2 locuri la satisfactia oferita de job se situeaza angajatii germani si danezi; dar, nu datorita salariilor mari, ci a LOCULUI PRIETENOS DE MUNCA! Si tot Germania si Danemarca – ca urmare a acestei stari de spirit pozitive – sunt pe primele locuri la productivitatea muncii; concluzia mi se pare de bunt-simt.
In epoca nu de mult apusa a socialismului multilateral dezvoltat, premergatoare comunismului – ultima faza de dezvoltare a omenirii, in viziunea clasicilor marxisti – se vorbea despre colectivul de munca. Rezultatele economice depindeau de aceste asa-zis colective, mergand de la grupuri de angajati in mici unitati pana la marile fabrici si uzine cu zeci de mii de angajati. Constituite dupa chipul si asemanarea intregului sistem, ele reprezentau o constructie aleatorie, oameni adunati la gramada, o masa amorfa, in care individualitatile se topeau sub constrangerea regulilor impuse de sus; regula majora fiind sa aiba toata lumea un loc de munca, fara a conta prea mult ce produceau respectivii.
Evident, nimeni nu se gandea la cum ar fi daca, in loc de presiunea externa, ar fi fost activate resorturile interioare ale fiintei umane; cat priveste free will a lui Kant, nici pomeneala. In lipsa unor stimulente ale mecanismelor interioare fiecarei personalitati individuale, productivitatea era la cote minime, ilustrand popularul adagio: ziua trece, leafa merge, noi cu drag muncim!. Per ansamblu, insa – si doar pe hartie – lucrurile stateau excelent, caci cei care doreau sa-si salveze scaunele au gasit solutia rezultatelor din condei: masluiau cifrele si se laudau nu doar la nivel national, dar si in plan international, prezentand comunismul drept o realizare de succes, in comparatie cu capitalismul aflat in putrefactie.
Este insa la fel de adevarat ca nici in partea cealalta – a capitalismului – lucrurile nu au stat de la inceput precum se vad si se practica ele astazi. Au fost necesare nu doar generatii de experiente dureroase, dar si acumularea unor argumente dovedite stiintific prin studii in domeniul psihologiei, sociologiei, ergonomiei, corelate cu neurostiintele epocii moderne.
Managementul de azi este rezultatul unui parcurs care s-a derulat prin numeroase etape corespunzatoare unor scoli de gandire care, la randul lor, emanau din diverse filozofii ale domeniului muncii. A fost o perioada in care s-a pendulat dintr-o extrema in alta – intre colectiv si individ – pana cand s-a ajuns la un concept optim: ECHIPA (team).
Intelepciunea acestui concept rezida tot in pragmatismul experientei acumulate in productia materiala, si anume: oricat de sclipitor ar fi un individ, el nu poate – de unul singur – sa aiba un randament suficient de mare pentru a misca inainte organizatia si, cu atat mai putin, societatea; el trebuie sa-si puna la lucru capacitatea si eforturile in cadrul unui proiect, care necesita o ECHIPA.
Odata ce s-a ajuns la concluzia ca echipa reprezinta etalonul optim de organizare a resursei umane, s-a pus din ce in ce mai mult problema randamentului, a eficientei, a maximizarii productivitatii acestui etalon. Daca in comunism profitul era renegat (fiind vazut ca un motiv de exploatare a omului), in capitalism, acesta este scopul vital al oricarui intreprinzator; si nu de putine ori auzim ca se apeleaza la acest argument pentru se face distinctie intre afacere si actiunea filantropica.
Intreprinzatorul care nu este convins de argumentele de mai sus si nu-si insuseste STIINTA construirii unei organizatii, dar, mai ales, nu poseda ARTA de a transforma „colectivul” intr-o ECHIPA, nu se poate astepta la PROFIT. Daca arta inter-relationarii in vederea formarii spiritului de echipa se bazeaza pe calitatile personale – in principiu, native – stiinta conducerii tine de insusirea unor principii si tehnici specifice managementului resurselor umane.
Si totusi, doar faptul ca oamenii muncesc impreuna nu-i face sa fie o echipa!
Un mod simplu de a diagnostica existenta unei echipe este acela in care se stabileste cu exactitate daca membrilor ei le pasa sincer unora de altii. Echipele ai caror membri nu se intalnesc sau o fac foarte rar nu se vor consolida niciodata.
Intrunirile, discutiile in grup unde se dezbat problemele profesionale, progresele realizate si chiar tragerea de invataminte din unele esecuri pot fi esenta muncii in echipa.
Este dificil sa conduci oamenii cu care nu ai o relatie personala directa, solida! Relatiile trebuie sa fie reciproce, deoarece majoritatea oamenilor doresc sa-si cunoasca seful si ca om. De aceea, pentru a forma o echipa omogena, printr-un proces de motivare non-financiara, in vederea atingerii obiectivelor organizatiei, teambuilding-ul este o solutie excelenta pentru orice intreprinzator.
Cum spunea si Thoreau: Sa formezi o echipa este doar inceputul, sa ramai impreuna este progresul, sa lucrezi impreuna este succesul.
In teambuilding nu exista un anume tipar: doar creativitatea si ingeniozitatea dublate de flerul de lider; orice intreprinzator/manager trebuie sa fie constient de factorii care definesc o echipa unita:
- Toti membrii echipei trebuie sa aiba un obiectiv comun, acceptat si cat mai apropiat de obiectivele personale.
- Fiecare membru al echipei trebuie sa aiba un rol clar definit in cadrul echipei, cat mai potrivit caracteristicilor personale.
- Toti membrii echipei trebuie sa cunoasca prioritatile echipei si sa le accepte, chiar si atunci cand intra in conflict cu prioritatile personale.
- Munca membrilor echipei trebuie sa se desfasoare dupa standarde si norme formalizate (scrise), pentru ca rezultatele si calitatea muncii sa poata fi evaluate/autoevaluate.
- Procesul decizional trebuie sa fie transparent, participativ si formalizat, pentru a genera proactivitatea, initiativa si confortul psihologic al membrilor echipei.
- Sincronizarea in munca trebuie sa fie un proces exersat si constient.
- Fiecare membru al echipei trebuie sa aiba sentimentul de mandrie privind apartenenta sa la echipa.
- Fiecare membru al echipei trebuie sa-si pastreze sentimentul de unicitate personala, sa se simta acceptat si apreciat asa cum este el.
- Membrii echipei trebuie sa simta eficienta muncii in echipa, sa simta ca inregistreaza un progres real si ca actiunile lor vor avea succes.
- Membrii echipei trebuie sa aiba incredere unii in altii.
- Membrii echipei trebuie sa recunoasca si sa gestioneze constient si constructiv conflictele interne pentru a evita scaderea randamentului echipei.
- Conducerea echipei trebuie sa se adapteze la situatiile aparute, pentru a maximiza rezultatele echipei.
Asa cum mentionam mai sus, maximizarea eforturilor este posibila prin activarea resorturilor interioare, mai precis, prin motivarea personalului. Avand in vedere ca motivatia este strans legata de trebuinta umana, este utila folosirea clasificarii nevoilor umane elaborata de catre psihologul Maslow sub forma unei piramide, incepand cu 1 la baza si mergand spre 5, la varf:
1. nevoi FIZIOLOGICE
2. nevoia de SIGURANTA
3. nevoia de DRAGOSTE Sl APARTENENTA
4. nevoia de AUTORESPECT
5. nevoia de AUTOREALIZARE

O varianta mai recenta a teoriei nevoilor a fost enuntata de Alderfer a carui abordare reduce ierarhia nevoilor creata de Maslow la 3 categorii de nevoi (ERD):
- Existentiale (E – existence)
- Relationale (R – relatedness)
- de Dezvoltare/Progres (D – development)
O alta abordare o reprezinta Teoria Necesitatilor a lui Mc Clelland.
I. nevoia de Realizare – indivizii cu o mare nevoie de realizare au o puternica dorinta de a rezolva sarcini provocatoare.
II. nevoia de Putere – consta in dorinta de a-i influenta pe ceilalti, exercitand un impact mare si facand impresie.
Indiferent in care dintre aceste viziuni alege sa-si conduca organizatia, intreprinzatorul trebuie sa stapaneasca managementul resurselor umane, iar din construirea echipelor in jurul unor proiecte clar definite, trebuie sa faca o prioritate; el poate avea succes in motivarea angajatilor daca:
- afla ce-si doresc acestia;
- se comporta cu personalul organizatiei cum ar dori sa fie si el tratat; asigura cele mai bune - conditii de munca;
- simplifica procedurile administrative care ingreuneaza munca oamenilor; creeaza o atmosfera de lucru placuta si dezvolta spiritul de echipa; sprijina dezvoltarea profesionala a angajatilor;
- felicita angajatii si le multumeste pentru toate lucrurile bine facute.
Intreprinzatorul cu stiinta managementului poate actiona prin intermediul tehnicilor si factorilor care cresc motivatia angajatilor – teambuilding-ul fiind doar unul dintre multiplele procedee – pentru a-i determina pe acestia sa aiba o atitudine pozitiva fata de activitatile in care sunt angrenati; ei vor munci mai mult si mai bine, iar efectul se va concretiza intr-o eficienta mai ridicata, o productivitate sporita si, in final, se va regasi in PROFIT.
Cunoasteti-va oamenii, ajutati-i sa se dezvolte si pretuiti-i cum se cuvine!

Articol publicat in Business Woman Magazine - martie 2015.
Puteti citi articolul si pe businesswoman.ro.





Pagina 5 din 15
Te afli aici: >